Cunoaşterea de Sine

Adevărul este in noi, calea vieţii este auto-descoperirea, spun culturile orientale şi
occidentale. în diverse epoci s-a tot vorbit despre cunoaşterea de sine şi încă ar mai fi multe de spus. Subiectul pare greu de epuizat, întrucât atinge chiar punctele esenţiale ale fiinţei.
“Cine sunt?” este una dintre marile întrebări ale existenţei, care - chiar dacă nu primeşte prea des un răspuns clar şi definitiv, ne ajută să (ne) căutăm. Cine sunt şi ce caut - se dezvăluie treptat celui care îşi pune întrebarea constant, pe măsură ce trece timpul şi o dată cu el, amănuntele inutile. Următoarele rânduri sunt insuflate de dorinţa de a mai limpezi puţin apele.

De ce ar trebui să ne cunoaştem în primul rând pe noi?

Pentru că şi cunoaşterea Celuilalt şi a lumii începe tot cu cunoaşterea de sine. Deşi indivizi, suntem interconectaţi cu alţii ca şi noi, parte dintr-o reţea vastă pe care o numim lume. Lumea exterioară, concretă este o reflecţie a universului nostru interior. Ce se petrece înlăuntrul nostru se proiectează în exterior (de aceea "frumuseţea este in ochii privitorului"): dacă în sufletul nostru e linişte, lumea de afară este minunată, dacă suntem tulburaţi, agitaţi, dezorientaţi - aşa arată şi lumea din jur.

Lumea alcătuită din Ceilalţi este o oglindă imensă, ce ne returnează propria imagine. “Dacă eşti iubitor, prietenos, săritor - lumea va fi iubitoare, prietenoasă şi săritoare cu tine. Lumea este ce eşti tu (Thomas Dreier). În funcţie de caracterul nostru, proiectăm trăsături pozitive sau negative asupra celor cu care interacţionăm.

Aşadar, din punct de vedere psihic şi moral, cunoaşterea de sine este primul pas în cunoaşterea lumii în general.

Cum am putem exersa cunoaşterea de sine?

Prin observaţie, cu o privire cât mai clară şi mai neinfluenţată de subiectivitate, avem şansa să devenim conştienţi de propria persoană. Trăim după numeroase obişnuinţe, influenţaţi de tot felul de rutine care ne limitează trăirile şi experienţele nemijlocite. Atunci când depistăm un tipar nesănătos, de care nu suntem în mod normal prea conştienţi, este timpul să folosim liberul arbitru. Să alegem schimbarea, dacă o dorim. Prin conştientă ajungem la alegere, din alegeri decurge libertatea.

Un început este să înţelegi cum funcţionează psihicul tău - totalitatea proceselor cognitive, afective şi volitive. Dacă le înţelegi pe acestea, poţi să înţelegi mai bine legătura dintre ce simţi şi ce gândeşti şi, de asemenea, cum transpui toate acestea în comportamente concrete. Întrucât nu putem citi gândurile oamenilor (si presupunerile personale sunt tot o reflecţie a propriului interior) putem sa deducem din comportamente - mergând pe drumul invers - ce simte si ce gândeşte celălalt. Ce nu se poate deduce, ne ajută comunicarea (reală) să completăm.

Încercând să te analizezi cu obiectivitate, îţi poţi da seama cum trăieşti, cum doreşti să fii şi cum eşti cu adevărat. Poţi află şi de la specialişti sau din teste de personalitate, dar dacă vrei cunoaştere autentică, este necesar să asculţi ăi vocea interioară, indiferent cum îi spui - intuiţie, revelaţie, inspiraţie etc.

“De ce cunoaştere şi nu recunoaştere?” mă întreba deunăzi un prieten.

De ce nu amândouă? O dată ce te cunoşti cât mai bine şi mai obiectiv (cu calităţi şi mai ales defecte), atunci poţi să recunoşti unde greşeşti. De asemenea, poţi să te recunoşti pe tine in ceilalţi, să îi înţelegi şi să te înţelegi mai bine. Iar dacă simţi că nu ai obţinut încă rezultatele dorite, nu-ţi pierde răbdarea, s-ar putea să găseşti adevărata încântare în căutarea propriu-zisă, nu neapărat în cunoaşterea care rezultă.

Raluca Ionescu