„Există o singură morală: Iubirea,care izvorăşte cu putere din altruism şi abnegaţie şi face să înflorească seminţele binefacerii."
Am întâlnit tot mai des în ultima perioadă un citat din Sf. Augustin, care spune: „Iubeşte şi fă ce vrei!". Este foarte interesant de văzut cum reacţionează fiecare dintre noi la acest mesaj. Unii vor pune accentul pe prima parte şi vor rămâne în minte cu rezonanţa cuvântului IUBIRE. Alţii vor citi finalul sau, entuziasmaţi că sînt liberi să acţioneze aşa cum vor, iubirea trecând cumva în umbra acestei FORŢE ce se exprimă fără oprelişti. Am putea crede la început că această atitudine este firească şi chiar este un lucru demn de admirat în condiţiile unei vieţi ce se doreşte să ajungă la o cât mai plenară expresie a sa. A acţiona după libera voinţă este un factor de putere, însă omul care capătă din ce în ce mai multă putere se expune inevitabil unui risc. Şi, întrucât vrem să privim această situaţie în practica spirituală, trebuie spus că evoluţia fiinţei este dintr-un anumit punct de vedere o creştere a puterii sale de acţiune. Iniţiatul Gurdjieff chiar definea fiinţa spirituală ca fiind capabilă de „a face", pentru că, în actul pur al acţiunii, omul se apropie nebănuit de scopul vieţii sale, acela de „a fi". „Omul se transformă prin acţiune" spun textele înţelepciunii orientale, iar acest aspect implică o putere specială (shakti), în esenţa neutră, dar care (avertizează aceeaşi tradiţie) poate fi dificil de controlat pentru cel care nu are discernământul justei acţiuni.
Despre acest discernământ ne propunem să discutăm în continuare, şi de modul în care el se află în concordanţă cu spontaneitatea acţiunilor inspirate de Iubire. Pentru aceasta mă voi referi la o clasificare ce apare frecvent în textele spiritualităţii universale, şi anume aceea a existenţei a două emisfere subtile ale minţii, una denumită mintea senzorială (sau mentalul inferior) şi cealaltă numită intelectul (sau mentalul superior). Pentru mentalul inferior, singura realitate este evidenţa senzorială. Acest mod de a experimenta viaţa limitează dramatic conştiinţa, care putem spune că este „condamnată" să trăiască la marginile puterilor sale, preocupată fiind doar să răspundă conjuncturilor exterioare. Pentru ca fiinţa umană să nu rămână prizoniera acestui mecanism de a reacţiona mecanic necesităţilor de mediu, s-a urmărit ca, prin anumite mijloace, ea să se orienteze către acel nivel al minţii superioare şi totodată inteligente.
Inteligenţa este, dacă o privim în perspectiva sa ultimă, ca o mişcare lăuntrică de reîntoarcere spre sine, spre principiul care i-a dat naştere şi care îi este totodată finalitate. Această mişcare de revenire în Sine este baza adevăratei moralităţi şi fundamentul oricăror norme sau imperative etice răspândite în toate tradiţiile spirituale ale lumii. Principiile de care vorbim pot fi cu adevărat înţelese şi integrate numai dacă ele sînt adoptate într-un mod inteligent şi în nici un caz mecanic. Principiul are la bază existenţa unui ceva ce se situează întotdeauna dincolo de aspectul personal al fiinţei şi tocmai de aceea el necesită un efort de voinţă pentru a-l respecta în condiţiile în care instinctiv am reacţiona fără nici o constrângere.
Când principiile superioare prind viaţă în conştiinţă, putem observa că fiinţa se înnobilează şi devine profund umană. Nobleţea sa provine din acea puritate a minţii care reflectă o lumină divină ce o face în mod desăvârşit inteligentă. Aceasta este mintea caracterizată de claritate, transparenţă şi luminozitate, calităţi ce se reflectă din asemănarea sa cu sufletul cel viu.
Când lumina sufletului s-a înstăpânit pe deplin în spaţiul mental al aspirantului, efortul de a respecta o anumită conduită devine o cale spontană şi naturală de exprimare a fiinţei, căci trezirea sufletului este chiar împlinirea tuturor legilor. Abia din această perspectivă cred că putem cu adevărat integra corect mesajul Sf. Augustin, căci Iubirea care ne impulsionează să acţionăm este mereu în concordanţă cu aceste principii universale, care nu sînt altceva decât expresia Voinţei Libere şi Atotputernice a lui Dumnezeu.
Controversele asupra moralităţii unor comportamente surprinse în diferite situaţii de viaţă apar întotdeauna când judecăm după o morală exterioară şi cădem în capcana acelei viziuni justiţiare care vrea să ajungă la o Judecată absolută, uitând că, de fapt, Legea nu este decât o etapă în atingerea unei mai înalte stări de fiinţare, atunci când omul se ghidează nu după o morală exterioară, oricât de „înaltă" ar părea ea, ci după o morală pur interioară. O fiinţă virtuoasă este un exemplu viu de comuniune cu Divinul, iar raportarea plină de credinţă la El îi aduce totdeauna răspunsurile şi modul de a acţiona corect în viaţă. Acesta este miracolul consacrării acţiunilor lui Dumnezeu, prin care devenim cu adevărat fiinţe morale, capabile să-i înveţe şi pe alţii căile justei acţiuni. Efectul pragmatic ce reiese din cultivarea virtuţilor este în primul rând stabilitatea şi continuitatea practicii spirituale care, lipsită de toată această susţinere, nu ar putea fi eficientă din punct de vedere spiritual. Energia degajată de practica spirituală trebuie reinvestită în ceilalţi, ea trebuie să devină o forţă activă de impulsionare spirituală a lor. De aceea, moralitatea nu poate fi practicată de cei slabi, ea este cea care dirijează energia colosală a celor puternici şi orientaţi benefic. Fiecare trebuie să asculte însă glasul interior al inimii şi să acţioneze conform Voinţei Divine, chiar dacă pentru aceasta se renunţă la confortul de a alege cea mai uşoară cale.
Să luăm de exemplu una din cele mai răspândite norme morale, prezentă în toate marile religii şi căi de evoluţie spirituală: non-violenţa. Ea este o regulă de conduită generală, dar cum o vom aplica în cazul unor situaţii limită, ca de exemplu atunci când principiile şi libertatea ne sînt ameninţate, fiind nevoiţi să ne apărăm sau chiar să ripostăm? Modul în care vom reacţiona trebuie să fie totdeauna în armonie cu Voinţa Divină. Înţelegerea acestei voinţe depinde în mod direct de nivelul de conştiinţă al fiinţei sau, altfel spus, de gradul său de trezire spirituală. Aşadar, moralitatea în cazul evoluţiei spirituale devine o problemă practică, care nu se rezolvă prin adoptarea unor principii inflexibile, ci printr-un efort de adecvare permanentă a voinţei individuale la Voinţa Divină. Acest acord se desăvârşeşte în timp, adeseori fiind afectat de greşeli şi devieri ale egoului. Având în vedere modelele unor fiinţe spirituale din istoria planetei, ne dăm seama că, întotdeauna, dăruirea totală faţă de acest ideal al împlinirii Voinţei lui Dumnezeu nu a rămas niciodată fără răspuns. Tind să cred că acesta este şi mesajul central al Vechiului Testament şi profilul clasic al profetului care, prin credinţă, este la unison cu menirea pe care Divinitatea i-a inspirat să o împlinească. Toate acestea dovedesc că moralitatea are ca finalitate comunicarea directă cu Dumnezeu, şi nu aceea de a urmări comportamentul stereotip al unor reguli exterioare.
Am putea încheia, prin acea rostire: „Iubeşte şi fă ce vrei!", înţelegând că a iubi înseamna a fi în comuniune cu Dumnezeu.
Constantin Chirilă
